Când epuizarea devine statut, iar „sunt foarte ocupat” începe să semene cu „sunt foarte important”.
Există un moment în viața urbană în care oboseala încetează să mai fie un semnal și devine decor.
Cafeaua băută în grabă. Laptopul deschis până târziu. Mesajele la 23:47. Cinci întâlniri într-o zi. Weekendul în care „mai recuperăm niște muncă”. Telefonul care nu se oprește niciodată. Gluma despre faptul că „n-am mai dormit de trei zile”, spusă cu un zâmbet care ar trebui să însemne: uite cât de importantă e viața mea.
Am început să romantizăm epuizarea.
Nu pentru că ne place neapărat să suferim, ci pentru că într-o cultură construită în jurul performanței, a fi ocupat poate deveni o formă de prestigiu.
„Sunt obosit” a devenit aproape o carte de vizită
În multe medii profesionale, timpul liber trebuie justificat.
Dacă pleci la 17:00, poate că „nu ești suficient de implicat”.
Dacă nu răspunzi imediat, poate că „nu ești disponibil”.
Dacă îți iei concediu, trebuie să explici de ce.
Dacă spui că nu mai poți, poate că problema este la tine: trebuie să fii mai organizat, mai rezilient, mai disciplinat.
Și atunci apare una dintre cele mai subtile capcane ale burnout-ului:
începem să confundăm capacitatea de a suporta cu capacitatea de a funcționa sănătos.
„Uite ce bine mă descurc, deși dorm patru ore.”
„Am avut o săptămână nebună, dar am livrat.”
„N-am timp nici să respir, dar asta înseamnă că merge treaba.”
Numai că organismul nu contabilizează succesul în proiecte livrate.
Burnout-ul nu este doar „sunt foarte obosit”
Organizația Mondială a Sănătății definește burnout-ul, în ICD-11, ca un fenomen ocupațional asociat stresului cronic de la locul de muncă, caracterizat prin epuizare, distanțare sau cinism față de muncă și scăderea eficienței profesionale. Nu este clasificat ca o boală în sine.
Și tocmai această definiție ne ajută să vedem diferența.
O săptămână grea nu înseamnă automat burnout.
Nici faptul că ai nevoie de o zi liberă.
Problema apare atunci când starea de suprasolicitare devine noul normal, iar recuperarea nu mai reușește să compenseze costul pe care îl plătim pentru a continua.
Orașul care nu doarme
Există ceva specific vieții urbane contemporane: aproape orice nevoie poate fi amânată.
Somnul? Mai târziu.
Masa? În fața laptopului.
Sportul? Săptămâna viitoare.
Prietenii? După ce termin proiectul.
Vacanța? După trimestrul acesta.
Odihna ajunge astfel să fie tratată ca o recompensă pentru performanță, nu ca o condiție a ei.
Iar problema este că „după ce termin” nu vine niciodată.
Pentru că după proiect urmează următorul proiect.
După deadline urmează alt deadline.
După promovare apar alte obiective.
După o perioadă aglomerată apare o altă perioadă aglomerată.
Dacă odihna este permisă doar după ce terminăm tot, nu ne vom odihni niciodată.
De ce ne place să spunem că suntem ocupați?
Pentru că „ocupat” poate suna foarte diferit de „epuizat”.
„Sunt ocupat” sugerează importanță.
„Sunt epuizat” sugerează un cost.
În prima variantă, oboseala devine dovada succesului.
În a doua, devine un semnal că ceva trebuie schimbat.
Aici apare romantizarea burnout-ului: atunci când povestea despre cât de mult muncim devine mai importantă decât întrebarea „ce ne costă asta?”
Nu mai spunem:
„Munca mea îmi consumă toate resursele.”
Spunem:
„Așa e când ești ambițios.”
Nu mai spunem:
„Nu reușesc să mă opresc.”
Spunem:
„Sunt genul de om care nu poate sta degeaba.”
Și poate cea mai periculoasă transformare este aceasta:
nu mai vedem epuizarea ca pe o problemă, ci ca pe o parte din identitatea noastră.
Când „hustle culture” intră în dormitor
Burnout-ul nu rămâne întotdeauna la birou.
Îl ducem acasă.
În conversațiile cu partenerul.
În relația cu copiii.
În felul în care ne petrecem weekendurile.
În incapacitatea de a fi realmente prezenți.
Poți fi fizic pe canapea, dar mental încă într-o ședință.
Poți fi în vacanță și să verifici mailurile la fiecare douăzeci de minute.
Poți să ieși la cină cu cineva drag și să te gândești permanent la ce ai de făcut mâine.
Corpul este acasă.
Creierul încă lucrează.
Și există o întrebare incomodă
Dacă am scoate din ecuație statutul, banii, validarea și imaginea de persoană „foarte ocupată”, am mai alege același ritm de viață?
Nu trebuie să răspundem imediat.
Dar merită să ne întrebăm.
Pentru că uneori problema nu este că avem prea multe lucruri de făcut.
Uneori problema este că ne-am construit o identitate în care trebuie să avem mereu prea multe lucruri de făcut.
Nu orice oboseală este burnout. Dar orice epuizare merită ascultată.
Poate că soluția nu este să renunți la job.
Poate că nu trebuie să-ți schimbi viața peste noapte.
Poate că ai nevoie să pui limite mai clare.
Poate că ai nevoie să vorbești despre perfecționism.
Poate că ai nevoie să accepți că nu toate lucrurile trebuie făcute impecabil.
Poate că există un conflict între ceea ce îți dorești și ceea ce simți că ar trebui să îți dorești.
Și poate că, uneori, ai nevoie de ajutor pentru a înțelege unde se termină ambiția și unde începe auto-epuizarea.
Pentru că a munci mult nu este o problemă în sine.
Problema este atunci când munca începe să consume sistematic tot ceea ce trebuia să ne ajute să trăim.
Boudoir Social
Boudoir Social este seria de întâlniri Clinica Savu despre lucrurile despre care vorbim rar, dar pe care le trăim des.
Fără rețete de tip „5 pași pentru o viață perfectă”.
Fără optimism obligatoriu.
Fără psihologie de Instagram.
Doar conversații despre relații, singurătate, muncă, intimitate, anxietate și felul în care încercăm să rămânem oameni într-o lume care ne cere permanent să fim mai mult.
Pentru că uneori primul pas nu este să facem mai multe.
Este să ne întrebăm de ce simțim că trebuie.
Notă editorială: burnout-ul este definit de OMS în context ocupațional; epuizarea din alte domenii ale vieții nu trebuie automat etichetată drept burnout. Simptome precum epuizarea, cinismul sau scăderea eficienței pot avea și alte explicații, motiv pentru care evaluarea individuală contează.
